Clipa în care decidem între: a considera COVID-19 ca fiind ceva serios sau a fi ceva neserios, sunt sigur că este o farsă – coincide cu momentul în care începem să ne justificăm validitatea alegerii noastre și identificarea argumentelor pentru a respinge alternativa.
Membrii cultului religios Heaven’s Gate credeau că odată cu apropierea de Pământ a cometei Hale-Bopp, în 1997, va sosi și o navă spațială, gata să-i ia pe credincioși la bord. Mai mulți membri ai grupului au cumpărat un telescop scump, de mare putere, pentru a obține o imagine mai clară a cometei. Dar l-au returnat rapid și au cerut banii înapoi, pe motiv că telescopul este defect, pentru că n-a arătat nava spațială în urma cometei. La scurt timp după aceasta, crezând că vor fi salvați după ce vor fi scăpat de „containerele pământene“ (trupurile lor), cei 39 de membri s-au sinucis.
Adepții Heaven’s Gate au avut în mod tragic o convingere greșită, acesta fiind un exemplu extrem de disonanță cognitivă, mecanismul motivațional care stă la baza reticenței de a admite greșeli sau de a accepta descoperirile științifice – chiar și atunci când ele ne pot salva viața. Această dinamică apare în timpul pandemiei la multe persoane care refuză să poarte măști sau să practice distanțarea socială. Ființele umane nu doresc de fapt să se răzgândească. Și până când faptele se vor potrivi cu convingerile lor preexistente, unii oameni mai degrabă ar pune în pericol sănătatea lor și a tuturor celorlalți, decât să accepte informații noi sau să admită că au greșit.
Disonanța cognitivă, descrisă inițial de Leon Festinger (1) în anii ’50, desemnează disconfortul pe care oamenii îl simt atunci când două cogniții – sau o cunoaștere și un comportament – se contrazic. Fumez este în disonanță cu faptul că Fumatul mă poate ucide. Pentru a reduce această disonanță, fumătorul trebuie fie să renunțe la acest obicei, fie să justifice fumatul („Așa mă mențin suplu, să fii supraponderal este un risc pentru sănătate…”). La bază, teoria lui Festinger este despre modul în care oamenii se străduiesc să dea sens unor idei contradictorii și să trăiască, cel puțin în propriile lor minți, într-un mod consecvent și semnificativ.
Unii specialiști (de exemplu Aronson), apropiat al lui Festinger, au apelat la teoria disonanţei cognitive, pentru a demonstra rolul puternic, dar nu evident, al conceptului de sine al fiecărei persoane: disonanța este percepută dureros atunci când evidența contravine modului în care ne vedem pe noi înșine – când ne amenință credința că suntem amabili, etici, competenți sau deștepți. În clipa în care luăm o decizie – Voi cumpăra această mașină; Voi vota pentru acest candidat; Cred că COVID-19 este grav; Nu-i grav, sunt sigur că este o farsă – vom începe să ne justificăm validitatea alegerii noastre și vom găsi motive pentru a respinge alternativa. Orice ambivalență resimțită la momentul deciziei inițiale s-a transformat în certitudine. Deoarece oamenii își justifică fiecare pas făcut după decizia inițială, le va fi mai greu să admită că au greșit la început. Mai ales atunci când rezultatul final se dovedește autodistructiv, aiuristic sau nociv.
Această teorie a inspirat peste 3.000 de experimente care au modificat abordarea psihologică despre modul în care funcționează mintea umană. Unul dintre cele mai cunoscute experimente ale lui Aronson a arătat că persoanele care au trebuit să treacă printr-un proces neplăcut și jenant pentru a fi admiși într-un grup de discuții (cu participanți plictisitori și infatuați) au declarant ulterior că le place acel grup semnificativ mai mult decât cei cărora li s-a permis aderarea fără nicio problemă sau efort.
Chinul de-a obține ceva care se dovedește ulterior inutil, doar o pierdere de vreme, creează disonanță: sunt inteligent, deci cum am ajuns în acest grup stupid? Pentru a reduce această disonanță, participanții s-au concentrat în mod inconștient pe orice ar fi putut fi bun sau interesant în legătură cu grupul și au ignorat orbește inconvenientele evidente. Oamenii care nu au muncit din greu pentru a intra în grup au putut vedea mai ușor adevărul – cât de plictisitor a fost. Deoarece n-au investit mult în aderarea la grup, au avut foarte puține disonanțe de redus.
Asocierea de termeni, disonanță cognitivă, a depășit granițele cercetării științifice și se găsește pretutindeni – reviste glossy, filme, umor online. Însă puțini apreciază pe deplin puterea motivațională enormă a mecanismului pe care-l implică și eforturile pe care oamenii sunt dispuși să le facă pentru a reduce disconfortul descris.
De exemplu, atunci când oamenii simt o legătură puternică față de un partid politic, lider, ideologie sau credință, este mai probabil să lase respectiva credință să gândească pentru ei și să denatureze sau să ignore dovezile care contestă aceste loialități. Psihologul social Lee Ross, în experimentele de laborator menite să găsească modalități de-a reduce conflictul între israelieni și palestinieni, a preluat propuneri de pace create de negociatorii israelieni, le-a etichetat drept propuneri palestiniene și le-a cerut cetățenilor israelieni să le judece. „Israelienilor le-a plăcut propunerea palestiniană atribuită Israelului mai mult decât propunerea israeliană atribuită palestinienilor”, ne-a spus el. „Dacă propunerea voastră nu este atrăgătoare pentru voi când vine din cealaltă parte, ce șanse există ca propunerea celeilalte părți să fie atractivă atunci când vine de fapt din cealaltă parte?”
Din cauza polarizării intense din SUA, mulți americani văd acum deciziile majore despre coronavirus ca alegeri politice, mai degrabă decât medicale. În absența unei narațiuni unificatoare și a unui leadership național competent, americanii trebuie să aleagă pe cine să creadă, în timp ce iau decizii despre propriul mod de viață: să-i creadă pe oamenii de știință și experții în sănătate publică, ale căror sfaturi evoluează, pe măsură ce aceștia află mai multe despre virus, tratament și riscuri? Sau pe președintele Donald Trump și acoliții săi, care sugerează că măștile și distanțarea socială sunt inutile sau „opționale”?
Abordarea vreau să mă întorc la muncă sau vreau să merg la barul meu preferat să mă văd cu amici la o bere este disonantă cu orice informație care sugerează că aceste acțiuni ar putea fi periculoase – dacă nu pentru persoanele în sine, atunci pentru cei cu care interacționează.
Cum se poate rezolva această disonanță? Ar fi indicat ca oamenii să evite mulțimile, petrecerile și barurile și să poarte o mască. Sau s-ar putea întoarce la vechile obiceiuri… Dar pentru a-și păstra convingerea că sunt deștepți și competenți și n-ar face niciodată nimic nechibzuit pentru a-și risca viața, apelează la justificări ale propriilor acțiuni: revendică faptul că măștile le afectează respirația, neagă faptul că pandemia este gravă sau protestează că „este libertatea lor”. „Ne îndepărtați libertățile și ne constrângeți drepturile constituționale prin aceste ordine parcă venite din dictaturile comuniste”… „Măștile ucid literalmente oameni… Guvernatorul din South Dakota, Kristi Noem, referindu-se la măști și la orice alte intervenții guvernamentale, a spus: „Mai multă libertate, nu mai mult guvern, acesta este răspunsul.” Vicepreședintele Mike Pence a adăugat propria-i justificare pentru a încuraja oamenii să se adune la un miting pro Trump: „Dreptul la întruniri pașnice este consfințit de Primul amendament al Constituției SUA.”
În prezent, pe măsură ce ne confruntăm cu multe necunoscute ale pandemiei cauzate de noul coronavirus, cu toții avem de luat decizii dificile. Când este sigur să mă întorc la serviciu? Când îmi pot redeschide afacerea? Când mă pot reîntâlni cu prieteni și colaboratori, să încep o nouă poveste de dragoste, să călătoresc? Ce nivel de risc sunt pregătit să tolerez? Modul în care răspundem la aceste întrebări are implicații importante pentru sănătatea noastră ca persoane și pentru sănătatea comunităților noastre. Mai important și mai puțin evident este faptul că, din cauza motivației inconștiente de-a reduce disonanța, felul în care răspundem la aceste întrebări are repercusiuni asupra modului în care ne comportăm după luarea deciziei inițiale. Vom fi flexibili sau vom continua să reducem disonanța, insistând că primele noastre decizii au fost corecte?
Deși este dificil, nu este imposibil să ne schimbăm abordarea, să ne răzgândim. Provocarea este de-a găsi o modalitate să trăim în condiții de incertitudine, să luăm decizii cât mai informate și să le modificăm dacă apar dovezi și argumente științifice, așa cum procedează deja cercetătorii. A admite că am greșit necesită o anumită auto-reflecție – ceea ce implică să trăim cu disonanța o vreme, în loc să apelăm imediat la o autojustificare.
Înțelegerea modului în care funcționează disonanța dezvăluie câteva lecții practice pentru depășirea acesteia, începând prin examinarea celor două cogniții disonante și separarea lor. Numim aceasta „soluția Shimon Peres”. Peres, fostul prim-ministru al Israelului, s-a înfuriat când a aflat de teribila vizită oficială a prietenului său Ronald Reagan, președintele de atunci al SUA, la un cimitir din Bitburg, Germania, unde erau înmormântați și membri ai unei organizații paramilitare naziste. Când a fost întrebat cum se simte în legătură cu decizia lui Reagan de-a merge acolo, Peres ar fi putut reduce disonanța într-unul din cele mai comune moduri: să renunțe la prietenie sau să minimizeze seriozitatea acțiunii prietenului. Dar n-a ales niciuna dintre variante… „Când un prieten face o greșeală“, a spus el, „prietenul rămâne prieten, iar greșeala rămâne o greșeală.” Mesajul lui Peres transmite importanța de-a gestiona atent disonanța, de-a evita răspunsurile impulsive și de-a ne întreba: De ce cred acest lucru? De ce mă comport în acest fel? M-am gândit la asta sau pur și simplu reacționez automat, urmând linia dictată oficial, îmi justific astfel efortul depus anterior pentru a mă alătura unui grup, unei comunități?
Teoria disonanței cognitive ne învață, deasemenea, de ce schimbarea opiniilor politice ale cuiva apropiat este foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă – mai ales dacă a investit timp, bani, efort sau poate votul său. (După cum nici altcineva nu-ți poate schimba ție părerea…) Dar dacă vrei să încerci, nu începe cu o abordare de genul „Cine te crezi de nu porți mască?” Acest mesaj implică „Cum ai putea fi atât de prost?” și va crea imediat disonanță (Sunt inteligent versus Tu spui că fac ceva prost), făcându-l să răspundă aproape sigur într-un mod defensiv, și prin întărirea propriei credințe (Sunt deștept, nu-i treaba ta, și măștile sunt inutile, oricum). Cu toate acestea, persoana respectivă poate fi mai deschisă către mesaje pro-mască venite de la oameni din cercul său de cunoscuți (de exemplu membrii și simpatizanții partidului republican, care au început să poarte mască după ce reprezentanți proeminenți ai acestei formațiuni au început să le poarte în public, la reuniuni oficiale). Senatorul Lamar Alexander din Tennessee a rezumat situația: „Din păcate, această practică simplă, de salvare a vieții a devenit parte a unei dezbateri politice care spune: Dacă ești pentru Trump, nu porți o mască; dacă ești împotriva lui Trump, da … Miza este mult prea mare pentru asta. “
Acest virus urât și misterios necesită deschidere spre schimbare, spre capacitatea de-a nuanța abordarea, pe măsură ce oamenii de știință avansează în studierea lui. Este posibil să fim nevoiți să renunțăm la unele păreri și obiceiuri ce ne par acum certe și sigure. Altminteri, ne-am refugia în duplicitate, ignorarea erorii și așteptare, similar atitudinii președintelui Trump care așteaptă „miracolul” prin care virusului să dispară.
Sursa: https://www.theatlantic.com/ideas/archive/2020/07/role-cognitive-dissonance-pandemic/614074/
Autori: Elliot Aronson, Carol Tavris – specialiști în psihologie socială
