Am urcat din pasajul Universității și ne-am trezit în fața unui rând compact de scutieri, siluete tăcute, masive și amenințătoare care blocau accesul spre strada Batiștei. În Piață, mare de oameni, cum nu mai văzusem adunați de bună voie. Era o lumină stranie, un amestec de faruri de tab, lanterne, lumânări și incandescențe de țigări. Baricada improvizată se profila fantomatic și despărțea simbolic manifestanții de forțele armate. Era o însuflețire între cei prezenți, necunoscuți care își zâmbeau cu speranță, veștile și relatările evenimentelor din timpul zilei erau pe buzele tuturor. Cântam Deșteaptă-te române, scandam din străfundul plămânilor Libertate! Mama se uita îngrijorată spre balcoanele de la blocul Dunărea, își trăsese căciula de lână peste sprâncene și gulerul puloverului sub nas și se întreba cine fotografiază, câți din cei din piață sunt securiști infiltrați și alte spaime de om epurat din compania de comerț exterior pentru dosar necorespunzător (mătușă-mea tocmai fugise în Suedia). La un moment dat și-a luat inima în dinți, a coborât înapoi în pasaj și de la telefoanele publice cu fise de 25 de bani a sunat la Ambasada SUA (din anii de muncă de protocol memorase numărul) și a declamat în receptor: poporul român e pe străzi! Apoi a închis repede…
Ne-am strecurat înapoi în piață, păstrând o distanță de siguranță față de scutieri. Atmosfera era mai apăsătoare, continuau scandările, câteva avertismente din partea armatei de dincolo de Dalles. Armata e cu noi! Prima oară când au șuierat trasoarele deasupra noastră m-am uitat nedumerită pe cerul senin, parcă dădea să ningă, luminițele roșii semănau cu artificiile și îmi bubuiau în timpane. Contactul cu gazele lacrimogene m-a izbit în plămâni și nu am mai văzut nimic, alergam orbește cu mama de mână spre Colțea. Am prins poate ultima garnitură de metrou, vederea încețoșată și usturimea erau insuportabile, lacrimile curgeau de la tuse și gaze. Mirosul ascuțit de gaz mi-a rămas în memoria olfactivă multă vreme. Am reușit să ajungem tefere acasă, printre blocurile din Tineretului se auzeau rafalele de împușcături, ecouri sinistre reverberate în betoane. Ne aștepta vecinul nostru, un distins profesor, bucuros că suntem întregi. Cu draperiile trase și lumina stinsă, doar cu o lumânare discretă pe jos, ascultăm Radio Europa Liberă, în surdină, din aparatul pus pe caloriferul rece, legat dibaci cu o sârmă lungă pe post de antenă.
A doua zi am ieșit în marș, cu o pancartă confecționată dintr-o jumătate de cearceaf : Libertate! Am rămas în televiziune, alături de armata care nu mai trăgea în noi ci în teroriști reali și de ocazie. Aveam 18 ani, cu doar o lună înainte încercasem să obțin pașaport care îmi fusese refuzat.
În ianuarie m-am înscris în Asociația 21 Decembrie. Nu am cerut vreodată certificat de revoluționar.
