Fac parte din generația “de sacrificiu”, sacrificiu care pare că nu se mai termină. M-am născut și am trăit 25 de ani sub regimul comunist, cu toate lipsurile, frustrările și neîmplinirile sale. Cea mai durerosă trăire era lipsa libertății, de a vorbi, de a ști ce se întâmplă în lume, de a citi cărți contemporane, de a călători, de a fi un creștin practicant sau de a lucra unde dorești. Energia electrică și căldură cu “porția”, programul TV dura 2-3 ore seara, îmbâcsit cu informații despre marile realizări ale cuplului Ceaușescu și ale partidului comunist. Au fost vremuri grele pentru cea mai mare parte a familiilor din România. Lucrând în Sibiu, cu program fix, nu apucam să ”stau la coadă” pentru alimente și produse de primă necesitate, mă descurcam cu rația și cumpărături din piață.
La sfârșitul lui noiembrie 1989 auzeam cum țările din blocul comunist se eliberau de sub regimul comunist, speram că și la noi populația se va mobiliza, iar scânteia s-a aprins în 16-17 decembrie 1989 în Timișoara, și apoi “în toata țara”.
Eram la serviciu în acele zile de decembrie, colegii au început să vorbească între ei: “astăzi de la ora 10:00 muncitorii din mai multe fabrici, printre care și Independența, vor pleca în marș, spre centrul orașului, alăturându-se manifatestanților din Timișoara”. La fabrică activiștii de partid au închis porțile, dar oamenii au sărit gardul și s-au alăturat coloanei care venea dinspre Independența și Balanța. Am ajuns în oraș și nu îmi puteam crede ochilor ce vedeam. În Piața Mare era o mașină arsă, întoarsă cu roțile în sus. Acolo am aflat că sunt victime omenești, că se trage cu armament de război în oameni. Eram șocată de TAB-urile care treceau prin centrul orașului cu o viteză incredibilă, nepăsându-le că pot călca oamenii. Nu pot să uit urmele șenilelor lăsate pe asfalt.
Am mers apoi în fața clădirii Poliției si Securității (astăzi strada Revoluției) și am văzut mașini arse, răsturnate, mulțimi de oameni furioși, unii plini de sânge, pentru că s-au bătut cu securiștii sau milițienii.
Am vizionat scena fugii cu elicopterul la un televizor scos pe geam de un locatar. În fața Casei de Cultură a Sindicatelor bărbați și femei vorbeau la porta-voce, fericiți că au scăpat de dictator. La un moment dat, din hotelul Continental (actualul Ibis), aflat lângă Casa de Cultură, a început să se tragă în mulțime. Ca toți ceilalți, am alergat (mai mult luată pe sus), spre Teatrul Radu Stanca din apropiere, dar ușile erau închise, așa că am riscat și m-am întors pe strada Nicolae Bălcescu, unde m-am adăpostit sub o poartă boltită, vis-a-vis de Hotelul Împăratul Romanilor. Eram împreună cu un bărbat de vreo 30 de ani, am schimbat câteva cuvinte și dintr-o dată a căzut secerat de un glonț, care i-a nimerit fruntea. Am fost așa de șocată, că nu am mai ținut cont de pericolul din stradă, am traversat-o și am intrat în hotel, sperând că aici sunt în siguranță. Doar după câteva minute au intrat câțiva bărbați, cu arme în mâini și au zis să stăm grupați că este un terorist în podul hotelului. Au urcat și după câteva minute bune am auzit împușcături. Au coborât apoi cu un bărbat mort, galben ca ceara, pe care l-au scos afară. Probabil el l-a împușcat pe “omul de lângă mine”. Am rămas adăpostiți într-un subsol, atunci am aflat că la Sibiu „apa este otravită, că sunt sute de morți, că au venit teroriști, se trage de peste tot”. Pe înserate am riscat și am decis să merg spre blocul unde locuiam, chiar dacă era destul de departe. Am ajuns aproape fugind, zgomotele focurilor de armă răsunau peste tot. Din camera mea de la etajul patru vedeam cum focurile brăzdau cerul.
A doua zi am vrut sa merg la biserica, dar ușile bisericii erau închise în ziua de Crăciun și nimeni în jur. Am făcut cale întoarsă. În dorința și credința mea, nu am conceput ca, nici măcar Revoluția, să “stea în calea” sărbătorii de Crăciun.
Am hotărât să merg la Blaj, la părinții mei, dar în gară casa de bilete era închisă și era destul de multă lume pe peron. “Ca din senin” a aparut un elicopter din care s-a tras spre călători. Ne-am adăpostit sub un pod și preț de câteva minute am crezut că ne vor omorî. Nu știu dacă cineva a fost rănit, dar a venit trenul salvator, am urcat spre destinație și abia dupa vreo jumatate de oră oamenii s-au mai calmat. Acasă la parinți am așteptat liniștea care avea să vină peste Sibiu, nu înainte să fie “plătită ” cu cele mai multe vieți, comparativ cu numărul de locuitori, dintre toate orașele martir ale României.
Durerea mea cea mare este că, după mai bine de 30 de ani de la Revoluție, țara este sărăcită, politicienii care se perindă de ani de zile la tribune ne mint și se îmbogățesc prin corupție, împingând generații de români spre pământ străin, sătui ca demnitatea să le fie călcată în picioare în propria țară, iar munca și studiile să nu le fie apreciate.
A fost odată 1989, un decembrie al viselor și al speranțelor a sutelor și milioanelor de români … și aș vrea să nu se rezume doar la atât, să vină vremea când istoria va scrie că a meritat să visăm, să îndrăznim, să luptăm și să murim pentru o viață demnă și pentru libertate.
