FILE DE JURNAL, episod 2
Autor: Oana Oravițan-Stenger, traducător de limba germană și consilier la Rețeaua de Solidaritate
Editare: Doris Lupu, Roxana Fediuc și Alina Jurcoane, voluntare la Rețeaua de Solidaritate
Sunt Oana, locuiesc în Germania, sunt traducător și consilier la Rețeaua de Solidaritate. Ieri am ajuns la Warendorf, în landul Renania de Nord-Westfalia, la cererea autorităților germane ca să traduc pentru muncitorii românii care lucrează la abatorul Tönnies, aflați acum în carantină la domiciliu. Mai mulți conaționali au venit la Warendorf din alte orașe din Germania în calitate de traducători, pentru a ajuta autoritățile locale în demersurile întreprinse, acelea de a realiza testele, deplasarea în locuințe noi, acordarea de sprijin moral și psihologic.
Prima zi de Warendorf
Ieri, am ajuns noaptea la ora 01.00, la hotel. După doar trei ore de somn și un mic dejun frugal, împreună cu colegii mei, traducători și ei, am pornit de dimineață către clădirea administrației regionale unde era sediul Direcției de Sănătate a districtului Warendorf. Holul era plin de reprezentanți ai armatei și ai Crucii Roșii, care așteptau materialele necesare. Împreună cu câte un reprezentant al Direcției de Sănătate urmau să pornească spre muncitorii de la Tönnies, aflați de două săptămâni în carantină. Liste peste liste, cutii cu echipamentele de protecție, lăzi frigorice pentru probele recoltate, toate au umplut până la refuz holul instituției. După un scurt instructaj ad hoc, făcut chiar acolo pe hol, pornim la drum, în echipe formate din două, trei persoane. Eu am făcut echipă cu un tânăr de la Crucea Roșie Germană. Echipa noastră făcea teste Corona.
Ajungem la primul imobil, unde, din aproximativ 26 de români, mai rămăseseră doar 18. Unii s-au întors în țară, iar alții au fost internați în spital. Câțiva români stăteau la ferestre și se uitau curioși la noi. De două săptămâni, oamenii aceia stăteau numai în casă, în carantină, fară să înțeleagă mai nimic din ce li se spunea. Când ni s-a deschis ușa, toți erau deja pe holul de la intrare, cu masca de protecție regulamentar așezată pe față și cu ochii curioși țintuiți către noi. Le-am spus să iasă pe rând afară, cu buletinul la ei, pentru a li se mai face încă un test. Tânărul de la Crucea Roșie recolta probele, iar eu completam listele. Li s-a părut foarte important că unul dintre documentele înmânate era tradus în limba română.
„Cum vă merge?“, întreb o doamnă de 40 de ani, prematur îmbătrânită…
„Bine, așteptăm să vedem ce se întâmplă! Dacă ne mai ține mult așa.“
„Lasă, că a fost o pauză bună!”, îi răspunde o colegă ce aștepta în holul clădirii.
„Aveți mâncare, aveți ce vă trebuie?“, întreb grăbită, în timp ce completam de zor listele.
Răspunsurile lor au fost din cele menite să ne liniștească, oamenii aveau cele necesare, primiseră apă și alimente. S-au organizat acolo ca într-o familie extinsă, comunicau bine între ei, se simțea atmosfera familială în care își duceau zilele. Totul părea perfect, mai puțin izolarea și lipsa unei perspective.
Ne-am luat rămas bun și am mers mai departe la următoarea adresă.
„Aveți ce vă trebuie?“, întreb din nou.
„Avem de de toate, avem și speranțe, multe de tot”, răspunde jovial unul dintre ei.
Pe rând, disciplinați, ieșeau în fața ușii de la intrare pentru a fi testați. Tăcuți, supuși și dispuși să execute tot ce li se spune…
Întâlnisem aproximativ 40 de români rămași în două imobile. Pentru că unii dintre ei plecaseră, cei rămași se bucurau că pot să stea doar câte doi sau trei în cameră. Asta nu ducea la terminarea carantinei, dacă unul dintre ei era testat pozitiv. Nefiind izolați, jocul de-a carantina se prelungea la nesfârșit. Ne-am urcat tăcuți în mașină și am pornit către casă.
„Cred că le este foarte greu în situația în care sunt, mai ales că nu pot să înțeleagă mai nimic“, afirmă pe un ton îngândurat colegul meu de drum. Fără îndoială că a înțeles perfect situația oamenilor. Ne-am întors la Direcția de Sănătate Publică, nelămuriți, cu multe semne de întrebare.
Oamenii vor să se întoarcă la locul de muncă. Unii se gândesc să pornească în căutarea unui alt job, mai bun. Alții par mulțumiți, ar accepta în continuare munca la Tönnies și așteaptă doar terminarea carantinei pentru a-și relua activitatea. Câțiva și-au propus să mai zăbovească doi-trei ani, pentru a termina capitolul Tönnies. Au nevoie de bani și pare că acesta e singul lucru care contează.
În prima zi în care am tradus la Warendorf, totul s-a derulat bine, oamenii au fost înțelegători. Practic, toți ne-am întors cu impresii bune de pe teren.
„În seara asta vom avea cu siguranță o ședință online cu firma de traduceri”, îmi spun în gând, pregătită s-o iau mâine, de la capăt.
A doua zi de Warendorf
Ora 08.00 fix. Din nou, cu toții prezenți la Direcția de Sănătate Publică a Districtului Warendorf. Armata și Crucea Roșie germană se pregăteau, iar noi, așezați la o masa într-un colț al holului, priveam forfota din jur. Între timp, o angajată a instituției vine să ne vorbească despre ce vom avea de transmis românilor, și anume că este posibilă prelungirea carantinei până pe 17 iulie.
Ieșim toți afară. Cei de la Crucea Roșie plecaseră deja, iar noi, împreună cu soldații Bundeswehr, ne-am aliniat într-un mini pluton, ca la armată, în curtea instituției. Toți soldații aliniați perfect formau echipele pe care urma să le însoțim. M-am trezit pe teren că am de-a face cu două echipe.
Ajungem la prima adresă, unde încep discuțiile:
„Iar ne testați?“
„Ne trebuie mâncare, apă, pampers pentru ăsta mic și voi iar ne testați?! De o săptămână nu a mai venit nimeni la noi!“
Oamenii erau supărați, nervoși și refuzau testarea. Am încercat să le spun că acest test – al patrulea deja – dacă vă fi negativ pentru toți, le va confirma ieșirea din carantină. Nu credeau și nu voiau să înțeleagă nimic din ce le spuneam. Vorbele zburau dintr-o parte într-alta, ca mingiile de ping-pong. Transmiteam mai departe ceea ce îmi spuneau ei de-a valma și pe un ton revoltat. Era un haos total. M-am rugat de ei să se liniștească și, într-un final, au acceptat să fie și testați. S-au împăcat din nou cu situația în care se aflau, primind speranțe că în cel mult 24 de ore va veni cineva la ei să le aducă ce au nevoie.
Rupem din nou hainele de protecție de pe noi, ne dezinfectăm mâinile și repornim la drum.
La următoarea oprire, citesc pe salopeta roșie a unei persoane „SMURD” București. Erau trei tineri, toți medici. M-am gândit în acea clipă că prezența lor reprezintă un suport atât pentru autoritățile locale, cât mai ales pentru oamenii aceia. Numai că totul avea alura unui sprijin de fațadă. Nu era nimic concret, nu era acel ajutor clar de care aveau nevoie toți conaționalii noștri aflați în necaz. Pe moment însă, prezența medicilor de la SMURD a contat pentru ei, să vadă reprezentanți din partea Statului ai cărui cetățeni sunt. Își regăsiseră sentimentul acela de apartenență, că cineva se interesează de ei. După câteva cuvinte schimbate în engleză de către medicii românii cu, deja, colegii mei, testarea s-a derulat pe bandă rulantă la cele două echipe pentru care trebuia să traduc.
Pornim mai departe și ajungem în fața unui imobil ce părea părăsit. Tăcerea de pe stradă și zidurile vechi ale clădirii te făceau să crezi că acolo este pustiu. Atmosfera s-a schimbat radical în momentul în care au ieșit locatarii buluc, afară la noi. Erau mulți, erau nervoși, erau nemulțumiți.
„Nu exista Conora asta, doamnă! E politică totul!“
Mă așteptam să aud și așa ceva. Între timp, ceilalți se plimbau în fața blocului, de la o echipă la alta. Munca de lămurire, că echipele fac aceeași treaba, și anume testare, a durat minute bune.
„Și ce se întâmplă?“
„Iar teste?“
„Ce facem mai departe?“, mereu același carusel cu întrebări care întindeau la maximum nervii celor blocați în case. Unii locatari ai clădirii „părăsite“ nu erau angajați la Abatorul Tönnies, dar locuiau împreună cu aceștia. Îmi arătau mesajele primite de la angajatorii lor, prin care li se cerea un răspuns scris care să confirme continuarea sau încheierea carantinei. Toți blocați, toți izolați de lume, frustrați, dezorientați, așteptau răspunsuri clare pe care părea că absolut nimeni nu li le poate oferi. Nu mi-a mai rămas decât să le transmit promisiunea că în scurt timp vor primi de data asta, un răspuns clar, în scris.
Ajunsă în camera de hotel, mă simțeam eu însămi reținută forțat între cei patru pereți. Nu am găsit în mine curajul de a mă pune măcar puțin în situația celor pe care îi văzusem în cele două zile.
A treia zi de Warendorf
Am rămas într-un birou al Direcției de Sănătate Publică, de unde urma să-i contactez românii mei, prin telefon. Trebuia să îi întreb dacă mai au simptome, dacă au nevoie de strictul necesar și câți alți colegi de cameră sau apartament mai au prin jurul lor. Mi s-au înmânat câteva liste cu nume și numere de telefon. În dreptul fiecărui nume stătea scris „bestätigter Fall“ (caz confirmat). Pentru aceia pandemia este, cu certitudine, cât se poate de reală.
Am luat telefonul și am început să sun. Erau acele cazuri ușoare de boală, dintre care unii erau asimptomatici. Spuneau că se simt bine și că așteaptă să iasă din carantină. În cazul unora, testele refăcute după confirmarea bolii erau negative. Toți au fost înțelegători și am comunicat cu ei foarte bine. Carantina nu li se părea exagerată, sănătatea lor părea să fie pe primul plan. Spuneau că firmele subcontractoare, prin care au fost angajați la Tönnies, le duceau periodic cele necesare, iar unii primeau ajutoare de la Crucea Roșie.
Ziua a decurs mult mai liniștit. După ce am epuizat listele, făcând cu această ocazie corecturi printre numele lor, scrise pe alocuri incorect de către angajații germani, l-am așteptat pe colegul meu din München să se întoarcă de pe teren și să plecăm înspre casă. Aceasta era ultima noastră zi ca traducători. Urmau să vină alți traducători, să continue munca alături de autoritățile germane. Programul colegului nu se terminase, așa că l-am însoțit în ultima lui misiune de traduceri… Alături de noi, într-o mașină a Crucii Roșii erau din nou cei trei medici tineri de la SMURD. Era și pentru ei ultima misiune, a doua zi urmau să se întoarcă în România. De data asta activitatea era necesară într-o localitate unde locuiau mai mulți romani ținuți în carantină. La scurt timp după ce am ajuns la blocul respectiv, au apărut încă trei mașini de la Crucea Roșie Germană. Oamenii ieșiseră pe balcoane și cu telefoanele, fotografiau întregul convoi din față imobilului în care locuiau. Probabil că deja circulă astfel de poze pe rețelele de socializare… Confirm că sunt reale…
Vă întrebați probabil ce s-a întâmplat acolo. Păi, medicii de la SMURD, colegul meu și un reprezentant din partea primăriei localității respective au intrat în bloc, purtând echipamente de protective. Acolo au zăbovit mai bine de o oră. Între timp, afară, cei care veniseră cu celelalte mașini de la Crucea Roșie îmbrăcau costumele de protecție. De la ei am aflat că o parte din locatari urmau să fie transportați și cazați într-un spital din apropiere, special amenajat pentru pacienții Covid-19. Bine organizat pentru a tria bolnavii, spitalul avea și o curte interioară mare, unde pacienții puteau să iasă la aer, ceea ce părea deja o îmbunătățire a stării lor. Mi s-a spus că vor avea acolo personal medical și vor primi tot ce au nevoie. Între timp apare colegul meu, însoțit de funcționarul public și, pe rând, cei care urmau să fie duși la spital. Își adunaseră în grabă cele necesare în genți. Unul ducea în brațe un televizor, iar unul dintre medicii români ajuta un pacient, ducându-i valiza. Echipați cu salopete de culoare verde, au urcat în mașini și au pornit la drum.
Ne-am luat pe fugă rămas bun de la medicii români, care mai aveau o acțiune similară, dar la altă adresă. Nu am apucat să schimbăm prea multe impresii cu ei, din păcate.
Va urma…
