autor: Roxana Fediuc
Inconștientă și candidă, România nu știa ce o lovește și nu este, în această clipă, pregătită să facă față valului pandemic cu toate laturile și consecințele sale.
Despre incapacitatea sistemului medical, inexistența planurilor de organizare și proceduri specifice pentru personal și pacienți, lipsa echipamentelor de protecție și aparaturii de susținere a vieții vom mai vorbi și, dincolo de vorbe, vom face tot ce ne stă în putere, ca oameni solidari, alături de autorități și chiar în locul acestora.
O componentă esențială a mecanismului de diminuare a răspândirii infectării cu Covid19 este izolarea. Au fost date ordonanțe, impuse măsuri de auto-izolare și carantină pentru diferite categorii de persoane. Măsura carantinei în centre speciale s-a adresat in principal cetățenilor care reveneau în țară, dinspre zone unde infecția se propagase deja puternic, numite zone roșii. Fiind luate din scurt, nepregătite, autoritățile locale au organizat centre de carantină în mare viteză, fără un plan concret care să cuprindă toate aspectele și elementele de considerat față de persoanele supuse carantinării obligatorii. Preocuparea a fost orientată firesc spre spații de cazare, asigurarea meselor și a unei testări epidemiologice, precum și pentru siguranța personalului care deservește facilitatea. Mai nimic despre oamenii obligați ca timp de 14 zile, durata carantinei, să rămână închiși într-o cameră. Călătorii, mare majoritate români care se întorceau acasă, la familii, au fost direcționați din punctul de frontieră direct spre centrul de carantină. În convoaie cu paza poliției, de la graniță în județul de destinație, de la aeroport, fără bagaje, cu documentele confiscate și fără o minimă informare, oamenii au fost practic mânați și închiși în centrele de carantină, locații „secrete” amenajate de autoritățile locale. Cu pază asigurată de jandarmerie la poartă, contacte doar prin telefoanele mobile personale (multe cu numere de străinătate), o pungă de mâncare lăsată în fața ușii de două ori pe zi, o vizită scurtă din partea epidemiologului costumat ca un astonaut de la NASA, caruia i se citește prin ochelarii aburiți teama sa-i atingă, ca pe ciumați.
Acestor izolați ai sorții nu le-a explicat nimeni lucruri simple, începând cu importanța protejării lor și a familiilor lor care îi așteptau acasă, motivele reale și serioase pentru care ei, oameni sănătoși clinic și fără simptome, puteau totuși să ducă virusul mortal, aflat în perioada de incubare. Că singura lor vină este că au nimerit într-un moment nepotrivit al istoriei la granița unei țări în haos, pe care o iubesc și o numesc acasă.
Ceea ce au ignorat complet autoritățile au fost acele aspecte legate pe de o parte de decența condițiilor și asigurarea nevoilor elementare ale unor oameni cărora li s-a impus carantina, pe de alta un foarte necesar suport moral și psihic. S-a constatat o lipsă totală a unor proceduri de informare – despre condițiile șederii în izolare, controalele medicale și testarea, timpul de răspuns pentru rezultatele testării, modalități de comunicare cu cei dragi, îngrijorați.
Mai mult, o minimă pregătire pentru situația nefericită în care vreun test ar fi fost pozitiv, parcursul medical de urmat de la sosirea echipajului cu deja celebra izoletă până la locul internării. Oamenii, speriați în primul rând de lipsa de informare (și de ignoranța, într-o măsură) din partea autorităților, tratați ca niște potențiali infractori, consemnați într-o cameră de hotel în cazurile fericite, nu se simt foarte bine în toată această perioadă. Durata de așteptare în granițe, declarații, confiscarea documentelor personale, încolonarea și obligarea la „concediul forțat de 14 zile, familii cu copii și chiar cu animale de companie, bagaje abandonate prin aeroport, mașini sigilate, o mare de incertitudine pe fondul lipsei de păsare. Nu este de mirare că revolta, strigătele de ajutor și cereri de justificare pentru asigurarea unor condiții decente au răzbătut din centrele secrete de carantină. Comunicarea pe parcursul șederii este esențială – persoanele izolate trebuie să beneficieze de suport uman și empatic, printr-o rețea prin voluntari care sunt organizați și au stabilit proceduri de a le aduce în centru diverse articole de care au nevoie, banale periuțe de dinți sau lenjerie de schimb, medicamente pentru condiții cronice cum ar fi insulina, un antinevralgic de migrenă, poate chiar tratament pentru condiții psihice preexistente.
Înțelegem faptul că autoritățile au resurse limitate de a rezolva toate problemele pe care le întamplă acești oameni, cunoaștem din obișnuință vidul de proceduri și pregătire. Ce refuzăm să admitem este însă refuzul obstinant de a accepta suportul voluntarilor instruiți, specializați, al organizațiilor și inițiativelor societății civile.
În aceste momente de teamă, incertitudine, informații alarmante și alarmiste, fragilul psihic uman este supus unor încercări și mai grele, dar raze de speranță răzbat din solidaritatea și omenia unor voluntari, din toate colțurile lumii. Lăsați-ne să ajutăm!
