Lucian Ancu este doctor în fizică, cercetător specializat în fizica particulelor elementare și voluntar in grupul de cercetători ai Rețeaua de Solidaritate. Stabilit în Berna, Elveția, a participat la experimentul ATLAS (CERN) și DZero (Fermilab). De mai bine de un deceniu urmărește reforma sistemului de cercetare din România ca membru Ad Astra și pe site-ul mic-mic-anc.ro.
sursă: https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/cit-ne-costa-ca-nu-finantam-cercetarea
De fapt, cîți bani cheltuim cu cercetarea? Cheltuim puțin, cheltuim mult? Cheltuim cu cap? Fiecare român dă aproximativ o cafea pe lună cercetării. O cafea mai bună, nu din cele mai ieftine. E suficient? Ar fi mai bine să dăm două sau mai multe cafele în fiecare lună pentru acest domeniu? Atenți la sănătatea noastră, doctorii ne-ar recomanda să renunțăm la cîteva cafele, iar banii aceia i-am putea aloca bugetului pentru cercetare. Ne-am putea îmbunătăți viața în acest mod? Dacă e să luăm în considerare datele raportate de Banca Mondială, observăm că există o anumită corelație între bugetul cercetării și speranța de viață dintr-o țară. Prin urmare, se pare că ne scurtăm viața de două ori: o dată pentru că nu reducem cantitatea zilnică de cafea și încă o dată pentru că nu finanțăm cercetarea.
Să fie nevoie de mai mulți bani pentru cercetare? Pentru ce anume? Unde se duc acești bani? Dacă e să evaluăm situația luînd ca referință scrierile lui Radu Paraschivescu, vedem că România e plină de academii, cît și de cercetători-inovatori. Oare stăm așa de bine? Din cîte citim, aceste academii private n-au probleme de finanțare și se descurcă și fără contribuția statului. Prin urmare, academii avem, cercetători-inovatori avem, unii dintre ei chiar medaliați la Geneva, și atunci care să fie problema? Este, căci cercetarea din România este (atît pe cît o mai putem identifica) o activitate pe cale de dispariție, ocupînd un loc marginalizat atît în bugete, cît și ca statut. Or, cercetarea ar trebui să fie „vîrful de lance” și să tragă după ea educația universitară și preuniversitară și să ridice nivelul calificării forței de muncă. Cu cît nivelul cercetării este mai scăzut, cu atît mai puțin competitivă este și economia unei țări. Cu mici excepții, cercetarea românească este cam ca uitatul la televizor înainte de ’89: avem programele noastre, dar preferăm să ne uităm la alții, că sînt mai de actualitate.
Dacă este să ne raportăm strict la procentul din PIB alocat cercetării în ultimii zece ani, observăm o tendință descrescătoare: de la puțin peste 0,25% din PIB în 2011 la aproximativ 0,15% din PIB în 2020. Această tendință se observă în ciuda declarațiilor pompoase din diverse documente strategice care ținteau 0,97% din PIB în 2020. Cu trecerea timpului. diferența dintre țintă și valoarea efectiv bugetată se lărgește, motiv bun pentru a evalua ținta asumată și a o muta la 1% din PIB în anul 2027, prin programul de guvernare. Optimism curat! Sau cum ar spune un amic: e bine cît se mai aspiră.
Comparînd cheltuiala României cu cercetarea la nivel mondial și raportîndu-ne la procentul din PIB pentru cercetare și la PIB per capita, care credeți că este nația cu care ne asemănăm cel mai mult? Bulgaria? Ungaria? Polonia? Nu, Mexic.
Pe lîngă cuantumul finanțării, un aspect important este modalitatea în care se face această finanțare. Competițiile de proiecte sînt „cafeaua” sistemului de cercetare. Predictibilitatea și ritmul în care acestea sînt deschise sînt esențiale pentru formarea noilor generații de cercetători. În ultimul timp, competițiile s-au desfășurat cu precizia unui ceas deșteptător CFR, adică unul cît de cît precis dacă nu uiți să-l tragi în fiecare seară. Observăm că ceasul cercetării e în mîna unui maestru în digitalizare de mulți ani, căci acesta uită constant să-l tragă, iar predictibilitatea lansării granturilor a fost asemănătoare punctualității trenurilor pe timp de ninsoare. Pierdem ceva? Cercetătorii pierd timp și nervi. Statul pierde cercetători.
Și totuși, competițiile de mai sus sînt partea cea mai transparentă a finanțării în sistemul de cercetare. Două treimi din bugetul cercetării este cheltuit prin alte mecanisme. Avem alocări de bani pentru instalații de interes național, care se schimbă de la un ministru la altul. Aceste schimbări apar chiar dacă listele ar trebui să fie rodul deciziilor unor comisii de specialitate numite pe criterii meritocratice. Comisiile există, ba chiar sînt prea numeroase, doar că sînt consultative și se schimbă odată cu venirea unui nou ministru. Pînă una-alta, prin alocarea aceasta netransparentă și dependentă de factorul politic, jumătate din cafeaua pe care o dăm cercetării e vărsată pe jos. Bine că avem de unde! Dar poate ar fi mai bine să dăm banii pe mîna beneficiarilor, să-i lăsăm pe ei să se organizeze conform principiului lui Haldane și să nu mai introducem reforme la fiecare schimbare de guvern. Poate așa vor avea și cercetătorii grijă mai bine de cafeaua care li se dă.
Lucian Ancu este doctor în fizică, cercetător specializat în fizica particulelor elementare și voluntar in grupul de cercetători ai Rețeaua de Solidaritate. Stabilit în Berna, Elveția, a participat la experimentul ATLAS (CERN) și DZero (Fermilab). De mai bine de un deceniu urmărește reforma sistemului de cercetare din România ca membru Ad Astra și pe site-ul mic-mic-anc.ro.
