Pare să fi devenit o modă discuția despre educație în spațiul public autohton. De cele mai multe ori, discuțiile par să aibă de suferit în privința consistenței. Un observator obiectiv poate rămâne lesne cu impresia că acestea se desfășoară cu regularitate într-un registru politicianist, că urmăresc scopuri mărunte (să demonstrezi că știi, să „închizi gura” interlocutorilor, să obții vizibilitate socială și, eventual, o poziție mai înaltă într-o anumită ierarhie, să câștigi un proiect ș.a.m.d.), foarte rar într-un registru care să evidențieze scopuri mai generale, consistente, cu efecte observabile sau cuantificabile. Iată câteva argumente în acest sens:
- tema este abordată pe parcursul anului într-o manieră recurentă și difuză, însă este promovată cu intensitate în spațiul public în perioada de început a anului școlar;
- problemele discutate sunt foarte generale, de multe ori reluate într-o manieră stereotipă, șablonizată și un limbaj pe măsură (toaleta din spatele curții, metode moderne de învățare etc.);
- oamenii cu adevărat pricepuți la acest domeniu sunt mai puțin prezenți, mai puțin vizibili;
- cu regularitate, datele sau faptele prezentate sunt mai puțin specifice sau, dacă sunt prezentate, acestea par să fie inexacte iar stabilirea legăturilor de cauzalitate este tratată într-o manieră mai puțin consistentă.
Ultimul și, poate, cel mai important argument, este acela că într-o astfel de discuție nu sunt lămurite cu o doză minim necesară de precizie fundamentele conceptelor pe care le ia în considerare și a relațiilor dintre ele. Primul dintre ele este chiar cel de „educație”. Astfel, nu știm dacă vorbitorii au în vedere demersurile privind instruirea, formarea de competențe și / sau cunoștințe, formarea și internalizarea normelor sociale, mecanismele și modalitățile de antrenare a acestora etc. Un alt concept utilizat în exces de asemenea, foarte puțin lămurit și, în consecință, laconic în argumentații este „sistem”. La sfârșitul unei astfel de discuții nu vei fi lămurit dacă vorbitorul s-a referit la un anumit palier al sistemului (primar, gimnazial, preuniversitar sau universitar), la managementul clasei sau la managementul unui subsistem, dacă acesta se află într-o anumită relație, întâmplătoare sau nu, cu alte elemente ale ansamblului ș.a.m.d. Mai sunt și alte concepte aflate în această situație, însă voi mai menționa doar două: „socializare” , care este în continuare asimilat drept „interacțiune socială” și nu „proces psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunităţi in vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane” (Zamfir C, Vlasceanu L., 1998) și, mai nou, „distanță socială” înțeles drept distanță fizică, nu drept „diferenţă percepută şi evaluată între persoane sau grupuri prin raportare la un criteriu (o caracteristică a personalităţii sau a grupului, poziţia în ierarhie, un mod de comportare etc. )” (Zamfir C, Vlasceanu L., 1998). Acest din urmă argument ne poate arăta cu destul de multă claritate că în spațiul public nu avem clarificat nici măcar un limbaj comun. De mai mult, din păcate, cu greu poate fi vorba.
Este deja demonstrat în cercetările de specialitate că mulți dintre vorbitorii în spațiul public (politicieni, jurnaliști sau jurnaliști/analiști deveniți politicieni sau având un discurs politic) sunt mai degrabă interesați de transmiterea unui mesaj (a unui conținut informațional care conține deja o concluzie), de felul în care acesta este transmis, de felul în care acesta ajunge la destinație, mai puțin de ceea ce cunosc și cum cunosc ca premisă pentru transmiterea mesajului. Desigur, nu aștepți ca spațiul public să îți dea soluții, dar poți măcar spera la o discuție cât de cât coerentă care, eventual, să influențeze și palierul decizional al societății.
Oricum, nu ducem lipsă în spațiul public de oameni dătători de soluții, iar asta ne poate aminti de anecdota cu rabinul vraci care ajunge să piardă mulți enoriași din pricina sfaturilor eronate și a cărui replică de resemnare este: „păcat, că eu rețete mai am”.
Două modele utile
Trăim într-o societate în care nu informația lipsește, ci mai degrabă capacitatea noastră de a o selecta pe cea relevantă și de a face ce trebuie cu ea. De asemenea, trăim într-o societate în care reformele educației au fost mai numeroase decât cele ale multor altor domenii. Chiar și În acest peisaj merită să punem câteva întrebări.
Desigur, reflexul intelectual al unui sociolog este de a observa, căuta în primă fază reperele tabloului mare, întrebările fundamentale în legătură cu fenomenul social studiat. „La ce e bună educația într-o societate, în general?” și „are nevoie societatea românească de educație?” îmi par punctul de pornire pe care cred că, pierzându-ne în prea multe detalii / paranteze ajungem să nu le mai punem, iar banalitatea (doar) aparentă a răspunsurilor posibile ne face să nu ne aplecăm cu seriozitate asupra lor, deși acestea ne-ar putea da nu doar direcția de urmat, ci și modalitățile de a face ce trebuie cu ele.
Am ales răspunsurile date de două modele de gândire ale unor mari sociologi, cu speranța că ar putea să servească efortului colectiv: Emile Durkheim și Talcott Parsons, amândoi trăitori în momente diferite de dezvoltare ale societăților industriale din care au făcut parte, respectiv franceză și americană. Pe de-o parte, Durkheim vede rostul educației în faptul socializării copilului, adică al dobândirii valorilor comune existente într-o societate, al interiorizării normelor care contribuie la funcționarea acesteia. Acest rol era foarte util societății industriale care își lua avânt în Franța începutului de secol XX, o societate în care copiii, viitori adulți, învață deprinderile unei munci specializate. De cealaltă parte, Parsons demonstrează că rostul educației este de a-i alimenta copilului valoarea realizării individuale. El afirmă că în familie copilul nu poate dobândi o astfel de valoare deoarece acolo rolul este predefinit (desemnat), spre deosebire de școală, unde rolul este în mare măsură dobândit în funcție de merit, mai puțin în funcție de clasă, gen sau rasă.
Relevante nu sunt atât modelele în sine, valoroase pentru societățile și momentele în care au fost elaborate, ci mai degrabă faptul de a gândi rostul educației într-un cadru mai larg, fie în funcție de nevoile de dezvoltare ale societății, fie în funcție de nevoile de dezvoltare ale individului. Care sunt opțiunile societății românești în această privință? Rămâne de văzut.
Educația online – prilej pentru performanță sau clivaj între generații?
În științele sociale se vorbește de multă vreme despre apariția „catedrei virtuale” și despre „clasa fără ziduri” , făcând trimitere la extinderea influenței tehnologiei în actul educațional. Pandemia a acționat ca un catalizator, adică a grăbit această extindere, forțând omenirea să ia decizii în acest sens.
În societatea românească, la începutul pandemiei de COVID – 19 se întrevedea accentuarea unor clivaje preexistente sau apariția unora noi. Printre acestea se numără și cele referitoare la cei care sunt cel puțin familiarizați cu tehnologia IT și cei care sunt puțin sau deloc familiarizați, între cei care au deja experiență în ceea ce privește telemunca și cei care nu au și ar trebui să o dobândească într-un timp relativ scurt. Altfel spus, vor apărea diferențe de viteză, de înțelegere, de asimilare de informație și acomodare între cei care vor răspunde pozitiv noilor cerințe tehnologice și sociale și cei care vor rămâne blocați, voluntar sau nu, în modurile de lucru exersate de-a lungul timpului. Aici nu este vorba doar despre copii, ci cel puțin în egală măsură despre profesori și părinți. Foarte probabil, marele efort ar trebui făcut de către aceștia din urmă. Psihologul Dragoș Iliescu vede un avantaj în asocierea pe care copiii o fac între ecranul calculatorului și joacă, văzând drept soluție „transformarea școlii în joacă sau măcar dându-i o componentă ludică”, însă această transformare presupune un efort de „regândire a lecțiilor ca motive de joacă”. Totuși, în acest moment educația online „este complet rudimentară, computerul fiind utilizat doar ca o mașină de transmitere a exact acelor informații și în același fel structurate precum s-ar fi întâmplat în clasă.”
Deciziile viitorului în domeniul educației
Ținând seama de întrebările inițiale și presupunând că modelul viitorului în educația românească va include alături de alte valori (incluziune, non-discriminare pe criterii de gen, clasă, etnie) și performanța cuantificabilă, mă voi folosi tot de argumentele venite din zona științelor cogniției. Un studiu foarte cunoscut realizat în Statele Unite în 2005 și menționat la și la noi ne demonstrează importanța a ceea ce este îndeobște numit autoreglare comportamentului. Pe scurt, aceasta înseamnă „să nu faci ceea ce nu trebuie făcut sau să nu cedezi la prima tentație; să te setezi pe scopul îndepărtat, chiar dacă e îndepărtat, dar e important, și să nu cedezi tentațiilor imediate; să nu te uiți la telefon, mai degrabă să stai să îți termini lecția, pentru că tentația există, recompensa este imediată” (Miclea M., 2018). Măsurările repetate au arătat o corelație între IQ și performanța la nivel de colegiu de 0.23, iar corelația dintre disciplina autoimpusă și reușita la nivel de colegiu este de 0.67, adică de trei ori mai mare. Dincolo de valoarea intrinsecă a concluziilor acestui studiu, merită formulată o întrebare: cât de pregătită este societatea românească să ia în mod constant decizii având argumentul științific drept fundament?
