Într-un interviu recent, Andrei Pleșu sugera, pe jumătate în glumă pe jumătate în serios, ideea ca denumirea bolii emergente (COVID) sa intre în repertoriul figurilor de stil curente din limbaj, în calitate de automatism lingvistic (de tipul “te grăbești de parcă a dat covidul” etc.). Denumirea bolii în sine are potențial, în special prin asonanța finală cu trimitere la “vid” (“vid ca covidul’). Fixarea termenului în limbaj ar fi posibilă însă, doar după ce cuvântul și-ar pierde conținutul de imediat, de implacabil, de concret amenințător. Cu alte cuvinte, doar după eradicarea pandemiei.
Observațiile sale deschid două posibilități interesante. Prima ține de utilizarea bolilor în sensuri figurate, asociate cu alte demersuri decât tratamentul. Susan Sontag menționa în 1978 riscurile utilizării bolilor pe post de metafore, și de transformare a patologicului într-un articol decorativ. Într-adevăr, boala aparține într-un sens doar bolnavului. Cât timp este încă în desfășurare, a o schematiza, a o transforma în simbol sau într-un accesoriu de modă culturală, înseamnă a uzurpa ultima calitate rămasă celui suferind, aceea de unic martor credibil al experienței sale. În plus, calitatea de metaforă are potențialul de a transforma orice boală, transmisibilă sau nu, într-o epidemie virtuală: ”Orice boală, dacă este tratată ca un mister și este temută îndeajuns, va fi considerată moral, dacă nu și fizic, contagioasă.” (Sontag, p.6).
Cealaltă posibilitate ține de inventarierea metaforelor care fac referință la denumiri ale bolilor, în circulație astăzi. Andrei Pleșu citează expresia “[te porți] ca o ciumă”. Analiza detaliată a referințelor idiomatice și semi-idiomatice la boală din limba română depășește cadrul (și posibilitățile) acestui articol. Totuși, se poate constata imediat o diferență clară între reprezentarea în limbaj a două boli celebre, care au marcat Antichitatea și Evul Mediu: lepra și ciuma.
A denumi pe cineva “lepră” este un paroxism al insultei. Trimiterile sunt la degradare morală și parazitism social, numele generic al bolii desemnează nu o clasă, ci un individ, de care vorbitorul se poate disocia.
În contrast cu lepra, ciuma are cu totul alte trimiteri. ”Ciumă” poate funcționa ca apelativ, cu circulație restrânsă, mai violent dar lipsit de conotația degradantă a “leprei”. Mult mai frecventă este expresia “a se feri ca de ciumă”, cu referire la un pericol iminent și sever, de care subiectul nu se poate delimita printr-o simplă atitudine, un gest de excludere sau un fiat arbitrar (ca în cazul leprei). Aici distanțarea nu este în primul rând “socială”, prin statut, ci și fizică, nu este impusă cutumiar, ci se dobândește printr-un efort de izolare. Subiectul discursului nu se simte în pericol din partea pericolului individual indus de lepră pe care o controlează de la distanță, superior și eficient. Se simte însă amenințat de înglobarea în anonimatul contagios și virulent al ciumei.
Michel Foucault asociază trei boli specifice cu trei perioade succesive din istoria integrării bolilor în economia puterii [Foucault 2009 p.18]. Acestea sunt, în ordine, lepra, ciuma și variola.
Lepra introduce modelul excluderii. Leprozeriile de la marginea orașelor Europei medievale găzduiesc pacienți cu patologii probabil diverse (nu doar lepra în sens modern, lepra Hansen), însă toate mutilante sau cel puțin vizibile. Un studiu de paleopatologie sugerează că doar 50% din cazurile de ”lepră” medievală constituiau lepră în realitate.
Faptul că un comandament religios prescrie excluderea adaugă stigmatului fizic și izolării sociale semnificația unei sancțiuni divine, și implicit a culpabilitătații. Odată pierdute nuanțele termenului original (lepra biblică din Levitic 13, ebr. tzara`at, este tradusă în Vulgata prin lat.lepra), se pierde sensibilitatea și intuiția unui tragic pe care cel sănătos și cel bolnav le-ar putea avea în comun. Codul odată pierdut, comunicarea se va reduce la schematismul dihotomiilor severitate-milă, excludere-caritate. Într-adevăr, în acest spațiu segregat, atitudinile vor varia. De la benevolența și caritatea secolelor XII și XIII (leproșii sunt considerați, într-o ierahie socială, la limita de sus a laicilor, aproape de demnitatea unui ordin monahal), la intoleranța secolului XIV, când leproșii sunt arși pe rug, sub acuzația de propagare a leprei prin otrăvirea fântânilor.
Ciuma, în interpretarea lui Foucault, a produs alte efecte și a condus la alt gen de măsuri. Orașul unde se instituie carantina este supus unui cadrilaj detaliat și exact. Ușile se închid, circulația este oprită, numele tuturor locuitorilor sunt trecute în registre. Casele bolnavilor sunt marcate și supravegheate de paznici anume desemnați, în subordinea unei ierarhii ad-hoc. Acești paznici fac apelul de două ori pe zi, cerând fiecărui locuitor să se arate la fereastră, „subînțelegându-se că, dacă [cineva] nu se prezintă, înseamnă că se află în pat; dacă este în pat, înseamnă că este bolnav; iar dacă este bolnav, este periculos.” (Foucault fr. 31).
Carantina ciumei nu mai are aproape nimic în comun cu excluderea leproșilor. În contrast cu lepra, măsurile nu sunt de excludere, ci inclusive, diagnosticul nu este stabilit definitv, ci reevaluat zilnic. Nu conduce la excludere într-un spațiu exterior, ci la o fixare într-un interior delimitat, observant și investigat continuu. Măsurile carantinei nu se aplică unei categorii marginale, ci tuturor fără excepție. Tratatele vremii menționează presiunea sub care muncea administrația sanitară a unui oraș carantinat, putând ei înșiși oricând să devină victime ale bolii pe care încercau să o observe și controleze.
A existat o imagine literară a ciumei, ca univers haotic, carnaval grotesc, spațiu al comunităților în disoluție și al legilor suspendate. Foucault notează însă existența în paralel a unei imagini politice a ciumei, un domeniu de reglementări precise și inflexibile la extrem, o privire intensă orientată spre fiecare individ, care se preocupă de cotidian într-un grad de detaliu fără precedent istoric. Oamenilor li se spune ”când pot să iasă, în ce fel, la ce ore, ce trebuie să facă acasă, ce tip de alimentație trebuie să aibă,li se interzic anumite tipuri de contacte, obligându-i să se prezinte și să-și deschidă casa inspectorilor” [Foucault 2009 pg.18]. Acest tipar va face o carieră istorică ilustră. Așa cum legislatorii dreptului natural căutau modelul guvernării ideale fie în natură, fie într-o perioadă imaginară ante-istorică, pentru noii teoreticieni din secolul XVIII ai modelului corecțional, tiparul de referință era un oraș atins de ciumă, aflat în carantină.
A treia boală menționată de Foucault este variola, în perioda de după descoperirea vaccinului. Aici intervenția este limitată, restrânsă deliberat la măsuri globale, controlul individului lăsând locul seriei statistice. ”Problema fundamentală este de a ști câți oameni sunt afectați de variolă, la ce vârstă, cu ce efecte, ce leziuni sau cu ce sechele, care este probabilitatea conform căreia un individ va risca să moară sau să fie atins de variolă în pofida inoculării”. [Foucault, sec. pg.19] Noua paradigmă statistică este calitativ distinctă atât de modelul excluderii leprei cât și de carantina ciumei. După etapa vizibilității perfecte, corpul social câștigă din nou un grad de opacitate, de această dată acordat deliberat, în baza principiului că a ”guverna prea mult înseamnă a nu guverna deloc”.
Deși nu apare în triada lui Foucault, holera (a produs epidemii importante în 1830) marchează o alta etapă în gândirea epidemiologică. Transmisă prin apa contaminată, în centrele urbane aglomerate ale sec. XIX, eradicarea ei a fost posibilă doar odată cu programele de salubritate și igienă.
Este de remarcat că nici holera și nici variola (cunoscută sub denumirea populară de vărsat negru) nu au lăsat urme notabile în limbaj (cel puțin în limba română), sub forma unor proverbe sau expresii idiomatice. Probabil că la fel se va întâmpla și după eradicarea COVID19; expresiile idiomatice care l-ar menționa ar dispărea lent din uz, eventual după o scurtă carieră în folclorul urban. Epoca patologicului proverbial sau memorabil, în varianta terifiantă sau doar în cea amuzantă, pare să fi apus începând cu prima parte a secolului XIX. Cronica epidemiilor moderne nu o mai face un scriitor, ci un administrator [McKinlay, p.167].
Dincolo de orice condiționări culturale, se observă imediat importanța decisivă a substratului biologic al oricărei epidemii. Lepra apare sporadic, afectează puțini pacienți, evoluează lent, se transmite cu dificultate, ceea ce face plauzibil modelul excluderii. Ciuma, cu contagiozitate ridicată și evoluție acută sau supraacută nu permite alt paliativ decât recursul la carantină. În cazul variolei, doar existența unui vacin a făcut posibil modelul mai relaxat de supraveghere epidemiologică. Asemeni unui râu care trece printr-un teren denivelat, omenirea parcurge un traseu unde întâlnește obstacole biologice majore, la care răspunde extreme de divers, de la speculanți ai prețurilor din timpul ciumei, până la autosacrificiul unei comunități din Anglia care se autoizoleaza voluntar, spre binele orașelor învecinate.
În multe boli infecțioase, contagiunea lasă în urmă anticorpi specifici, cunoscuți în literatura medicală mai veche drept “cicatrice imunologică”. Peisajul urban european era marcat, la finalul unei epidemii, de o ”coloană a ciumei” (Pestsäule). Într-un mod oarecum similar, printre acronime tăioase, limbajul curent pare să poarte cicatricele epidemiilor trecute. Limbajul își creează astfel propria sa arhivă. Acolo se păstrează, închise în expresii care au încetat de mult să mai fie metafore, fapte prea îndepărtate pentru a părea actuale și prea semnificative pentru orice altă arhivă, chiar și cea absolut obiectivă a unei istorii orale.
Bibliografie
- Cilliers, Louise. Greek, Roman and Christian Views on the Causes of Infectious Epidemic Diseases. Roman North Africa, Amsterdam University Press, Amsterdam, 2019.
- Foucault, Michel. Les Anormaux – Cours Au Collège de France, 1973-1974. Edition numerique, 2012. http://ekladata.com/a5J-kPD0FAZwSKkLJzNbvbFa1Jw/Foucault-Michel-Les-Anormaux-1974-1975-
- Foucault, Michel. 2009. Securitate, teritoriu, populaţie: cursuri tinute la College de France (1977-1978).trad. Nicolae Ionel. Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2009
- Dileme noi. Un interviu cu Andrei Pleșu, interviu de Anca Simina, https://youtu.be/qrjHZKETut4, publicat 8 mai 2020
- McKinlay, Alan. 2009. Foucault, Plague, Defoe. Culture and Organization 15 (2): 167–184.
- Sontag, Susan. Illness As Metaphor. McGraw-Hill, Toronto, 1978.
