E primul sociolog acreditat în sociologie medicală în România și s-a alăturat de peste un an Rețelei de Solidaritate. Am stat de vorbă cu domnul Mihnea Filimon pentru a afla mai multe despre profesia de sociolog medical și ce impact ar putea avea dezvoltarea acestei discipline asupra sistemului de sănătate din România.
Spuneți-ne câteva cuvinte despre parcursul dumneavoastră profesional
Am absolvit Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București, iar după studii mi-am desfășurat activitatea în domeniul asistenței sociale, în cadrul Ministerului Muncii și Protecției Sociale. Ulterior am devenit formator profesional în zonele sau grupurile vulnerabile și am coordonat peste 10 proiecte cofinanțate din Fondul Social European – Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane și Programul Operațional Capital Uman. În paralel am urmat cursuri de scurtă durată atât în domeniul sănătății publice și consolidarea sistemelor de sănătate, cât și în eficiența sistemului administrativ.
Ce este sociologia medicală?
Sociologia medicală este o ramură a sociologiei care se ocupă de analiza instituțiilor medicale pentru a furniza date utile acestora și informații cu privire la acțiunile necesare pentru remedierea anumitor disfuncționalități, analize a factorilor sociali în explicația medicală și o activitate conexă actului medical, reglementată legal, însă foarte puțin sau deloc descrisă și utilizată. Legislația prevede, teoretic, existența unor posturi de sociolog în cadrul unităților medicale, la fel ca cele de psiholog clinician sau asistent social, care există în multe spitale, deși și acești profesioniști întâmpină multe probleme în activitate.
Cum ați ajuns spre această disciplină, se studiază în România?
Sociologia medicală se studiază în cadrul școlilor postliceale sanitare și ca disciplină opțională, în cadrul facultăților de moașe și asistență medicală. În trecut se studia și în cadrul facultăților de medicină generală. În cadrul facultăților de sociologie NU se studiază aceasta disciplină.
Prima dată am constatat necesitatea acestui tip de expert după licențierea unor servicii sociale, în anul 2009, într-un proiect destinat copiilor cu autism sau tulburări din spectrul autist în care am ocupat poziția de sociolog. Mai târziu, am constatat din nou necesitatea acestui tip de expert în furnizarea serviciilor socio-medicale (deși, din punct de vedere legal nu există servicii socio-medicale, ci servicii sociale – acreditate și licențiate de Ministerul Muncii și Protecției Sociale pe baza unor standarde de calitate și servicii medicale de ingrijiri paliative, acreditate de Ministerul Sănătății pe baza altui standard de calitate). Acreditarea sau licențierea acestor servicii este dificilă și pentru persoane juridice private și aproape imposibilă pentru unitățile administrativ-teritoriale din mediul rural (în mediul rural foarte puține servicii publice de asistență socială funcționează legal, datorită lipsei personalului calificat, asemănător majorității școlilor, care funcționează fără aviz PSI [prevenire și stingere a incendiilor]).
Ce impact poate avea cercetarea socio-medicală în România?
În primul rând ne-ar putea oferi niște răspunsuri cu privire la etiologia anumitor afecțiuni și posibilități de intervenție. Pe termen lung ar putea aduce economii în bugetul Ministerului Sănătății și Caselor de Asigurări de Sănătate și redirecționarea acestor fonduri către alte priorități în domeniul sănătății. De aici, o populație mai sănătoasă înseamnă o forță de muncă aptă, într-o țară deja îmbătrânită, cât și o strategie de îmbătrânire activă mai apropiată de țările din vestul Europei.
Dați-ne vă rog câteva exemple de teme pentru cercetări socio-medicale prioritare, de care va putea beneficia România.
Există numeroase teme, practic inventarierea fiecărui tip de afecțiune și distribuția la nivel local și regional poate duce la concluzii și posibilități de intervenție. De asemenea studiul consumului anumitor medicamente și o comparație între anumite regiuni, poate duce la concluzii interesante. În prezent doresc să demarez împreună cu colegii mei o cercetare cu privire distribuția cazurilor de copii cu Sindromul Down la nivelul județelor și poate reușim să formulăm niște explicații. Un alt exemplu, care este studiat în prezent de entități private sau universități este distribuția și numărul de cazuri al afecțiunilor oncologice la nivelul fostelor regiuni miniere (în special, dar nu numai, în zonele fostelor mine de uraniu Băița, Ciudanovița, Crucea). Știm că nu numai persoanele care au lucrat în mine, dar și cei ce locuiesc în zonă sunt afectați, inclusiv de construcția caselor cu piatră contaminată cât și datorită ecologizării precare a minelor.
Sunteți primul sociolog acreditat în sociologie medicală din Romania, iar asta prin decizia unei instanțe. De ce a fost atât de greu să obțineți acreditarea?
Sunt primul sociolog acreditat în această activitate, dar nu primul sociolog care desfășoară această activitate, mai există “o mână” de sociologi în domeniul educației universitare, cât și Majestatea Sa Custodele Coroanei Române Margareta, care s-a specializat în sociologie medicală și politici de sănătate publică și a profesat în cadrul Organizației Națiunilor Unite. M-am luptat aproape 3 ani pentru recunoașterea acestei acreditări, datorită funcționarilor Direcției de Sănătate Publică a Municipiului București, perioadă în care s-au perindat 3-4 directori. Nici faptul că legislația nu este foarte abundentă nu a ajutat și, deși există o hotărâre definitivă a instanței, nu numai că nu a fost respectată dar se procedează la fel și în cazul altor acreditări (nu se formulează răspuns în termenul prevăzut de lege, 45 de zile). Nu știu care este profilul funcționarilor din Direcțiile de Sănătate Publică implicați în procesul de avizare-acreditare, dar o clarificare sau niște norme de aplicare ar fi binevenite.
Care sunt pașii următori pentru a putea dezvolta aceasta disciplină și pentru ca în următorii ani să beneficiem de cercetare socio-medicală în România?
În primul rând avem nevoie ca Ministerul Sănătății să se asigure că la nivelul unităților medicale este aplicată legea și că în spitale există sociologi, psihologi și asistenți sociali și că activitatea lor este luată în serios. Desigur, este necesar ca aceste activități să fie mai bine descrise și dezvoltate. De exemplu, în cazul psihologilor existenți în spitale, majoritatea nu dețin acreditare de la Ministerul Sănătății, ci doar de la Colegiul Psihologilor din România, iar asistența socială nu este recunoscută ca activitate conexă actului medical. Datorită acestui fapt activitatea desfășurată de aceștia nu este nici controlată, nici descrisă corespunzător și face imposibilă dezvoltarea lor de către Ministerul Sănătății, în interesul pacienților.
De asemenea datele de la Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului ar trebui studiate mai serios și de reprezentanții Ministerului Sănătății (în primul rând datele privitoare la persoanele încadrate într-un grad de handicap) și sunt convins că studierea acestor date poate duce la niște concluzii interesante și la redactarea unor programe de intervenție pe termen lung.
De ce tip de susținere aveți nevoie pentru a stimula acest domeniu de cercetare în următorii ani?
În primul rând ar trebui conștientizată necesitatea acestui tip de activitate în realizarea politicilor publice în domeniul sănătății. Nu-mi dau seama cum poate funcționa o unitate de politici publice la nivelul Ministerului Sănătății fără astfel de specialiști sau cum datele din timpul pandemiei COVID-19 nu au fost colectate și procesate de astfel de specialiști. Facultățile de sociologie, cu sprijinul Ministerului Sănătății ar trebui se dezvolte această disciplină. Cu siguranță aș putea veni cu propuneri în acest sens, dacă ar exista interes.
