Dr. Roxana SONEA, medic de familie (rural), ecografist
Luni.
Programul începe la ora 14.00, în practică însă, telefonul sună de la 9.00. Răspunzi. Întrebi. Rezolvi. Notezi tot se ce discută, ca apoi să treci în fişe şi să emiţi documentele necesare. Mai nou, ca să eviţi contactul pacientului şi cu tine, dar şi cu farmacistul, apelezi poate la un curier.
Problemele sunt mici, mari şi curente. Pentru moment, doar câteva respiratorii. Restul patologiilor nu stau în stand-by pentru că avem coronavirus. Nici primăverii nu-i pasă de coronavirus, nici coronavirusului de noi. Doar noi le observăm existența simultană.
Îți faci o cafea şi încerci să-ți regăsești faţa. Dormi în reprize scurte de 7 săptămâni. Între telefoane, urmăreşti ce informaţii apar pe site-uri, pe grupuri, pe chat-ul reţelei de solidaritate. Ce nouă năzbâtie legislativă ţi-a mai intrat pe mail. E sau nu e declaraţia? Shakespeare.
x pacienţi cu simptome suspecte până la ora 12
y în izolare
z confirmaţi
w testaţi şi negativi
lambda în curs de testare
theta în carantină instituţionalizată
gamma număr de contacţi asimptomatici
Un perpetuu: ? procent real de infecţii la nivel naţional
Cel mai suspect telefon a venit în weekend. Bărbat, 75 de ani, tuse seacă progresivă. Diabetic. Hipertensiv. Obez. Psoriazis localizat. Două patologii cu componentă imună. Azi ar fi ziua a 6-a de boală. Ce faci? Să vină el?
Nu.
Îmbraci costumul alb (mult aşteptat), mănuşi, primul set, mască N95 (care nu sigilează eficient, ai încercat să o capsezi, dar nu merge, fie), încă o mască chirurgicală peste. Ochelari peste ochelarii tăi. Se aburesc. Asta e. Alt tip de mască N95 n-ai. Ridici nasul, ca în expir să iasă aerul pe sub bărbie. Ridici gluga, tragi fermoarul. Peste încălţăminte, îmbraci botoşei albaştri. Încă o tură de mănuşi lungi chirurgicale, care să sigileze mânecile. Penguin mode on.
Ecograf portabil. Check. Pulsoximetru. Check. Stetoscop. Check.
Pacientul îşi monitorizează acasă tensiunea, pulsul, numărul de respiraţii pe minut şi glicemia.
Deja transpiri.
Introduci abil telefonul într-o mănuşă transparentă de bucătărie, şi-i legi degetele. Un formular A4 în care ai completat deja numele, vârsta, antecedentele personale ale pacientului, tratamentul urmat şi ce proceduri urmează să-i faci la domiciliu.
O boxă wireless. Pentru muzică. Pentru că poţi. Check.
Ajungi la poarta omului şi sperii pacientul.
Tensiunea 170/100, puls 110, hiperventilaţie. Check.
Liniştesc pacientul aburindu-mă puţin.
Intrăm.
Diligent, pe masă, datele cerute sunt pregătite.
Până să ajung la domiciliul pacientului, deghizată în fantoma Casper, tensiunea, pulsul, numărul de respiraţii şi glicemia erau normale.
Clinic, tusea s-a accentuat în ultimele 24 de ore.
Pacientul este apentent şi, conform soţiei asimptomatice, plin de idei (citez: “idiot”).
Interpretez medical că idiot e de bine.
Soţia îmi aşterne un cearşaf unde să instalez aparatura. Stă la distanţă şi opreşte radioul.
Îmi dau seama cât de străin e pentru ei ceea ce se întâmplă. Încerc să zâmbesc încurajator, însă cele două măşti nu ajută prea mult. Par totuşi să înţeleagă.
Faptul că urmează să dau drumul şi la boxă unui violoncel ca să mă liniştesc eu, va fi probabil şi mai străin. Mai zâmbesc puţin, dar aşa, mai mult pentru mine… Muzica mă linişteşte şi păstrează liniştea timp de 20-25 de minute. Dacă şi eu am un puls de 110 şi ochelarii aburiţi, n-am rezolvat nimic.
Trebuie să-mi dau seama ce se întâmplă. Auscultatoric, nimic. Discret murmur vezicular înăsprit.
Ecografie pulmonară: linii B prezente (infiltrate pulmonare) bilateral, acoperă doi lobi, nu sunt în număr foarte mare (aproximativ 4/câmp). Ca stadializare ar fi de sindrom interstiţial, formă uşoară.
Eco Doppler venos periferic: screening, venele colabează eficient bilateral, fără conţinut ecogen/ hipoecogen intraluminal, fără tromboze. Bun.
Ecografie a venei cave inferioare – vena colabează în ispir, fără conţinut intraluminal, exclude insuficienţa cardiacă. Bun.
Pulsoximetrie : Saturaţie de oxigen 93%.
Repet: 92%
Repet: 93%.
Nu prea bun.
Nu spun nimic. Mai mult transpir.
Ne plimbăm (walking test) prin livada pacientului timp de 5 minute, îmi prezintă de 5 ori în lungime, diverşi pomi fructiferi.
Repet pulsoximetria – 94%. Fără depreciere. Suntem ok.
Scot al doilea rând de mănuşi.
Avem o pneumonie virală, formă uşoară. Ştim că se poate degrada oricând în zilele următoare, aşa că voi sta cu telefonul lângă mine.
Ca tratament, introduc preventiv un antibiotic, pentru că e diabetic şi tusea începe să fie productivă. Asociez un anticoagulant oral, tot preventiv, doză mică, nu curativă.
Prescriu și un antihistaminic (pentru că soţia relatează episoade anterioare de rinoree, asociată cu lăcrimare uneori primăvara, iar livada este înflorită).
Hotărăsc să nu fac analize de laborator, atât timp cât pacientul continuă să fie afebril şi “idiot”. Riscul de un contact acolo, la coada unui laborator, e mai mare decât beneficiul. Cât timp starea lui se menţine, #stamacasa.
Plec cu înţelegerea să ne revedem la 48 de ore, la gard, să-mi dea un deget pentru pulsoximetrie.
La 48 de ore – Saturaţia de oxigen 96%
La încă 72 ore, pacientul mă aşteaptă în poartă cu un geamantan vechi şi folii aerate de protecţie. I-a venit o idee, văzând transportul neprotejat al ecografului. Saturaţia de oxigen 99%. Simptomele cedează, tusea persistă seacă, dar foarte rară. E bine.
Şi-a reorganizat grădina în ultima săptămână, în absenţa unei furtuni citokinice. De ce acest pacient e bine, iar altul cu patologie asociată similară, nu e, nu ştiu.
A fost sau n-a fost coronavirus ? Nu ştiu.
În 3 săptămâni de acum, nu va fi un singur telefon suspect, ci mai multe, iar un astfel de consult nu va fi fezabil pentru toţi. Şi mă tem că evoluţia lor nu va fi mereu atât de bună. Încă încerc să mă împac cu acest gând.
Însă adevărul este că pacientul expus mai sus nu e doar un pacient. În medicina de familie pacienţii ne sunt prieteni. Şi uneori familie. Ţii telefonul la îndemână. Şi speri să nu sune.
Succes tuturor.
