Lungul drum spre casă: 49 de zile în mijlocul apei, sub umbra coronavirusului

“Pasiunile sunt vânturile care umflă pânzele corabiei; uneori o scufundă, dar fără ele corabia n-ar putea merge” – Voltaire

Când viețile a 2000 de oameni sunt în mâinile a doar câteva cadre medicale, când pentru toți sunt disponibile doar câteva salone, tuburi de oxigen și medicamente, înțelegi că doar Cineva acolo sus te poate ajuta. Nu vă puteți închipui cât de fericiți sunteți voi, în casele voastre, alături de cei dragi, când deschideți fereastra, respirați aer curat și vedeți soarele, apoi vă îmbrățișați cu dragoste soția și copiii, permițându-vă să vă simțiți plictisiți în izolare. Când știi că dincolo de ușa casei tale se dezlănțuie focul, dar tu ești in siguranță, învăluindu-ți familia cu iubirea și cu prezenta ta, oferindu-le siguranța că orice ar fi, treceți împreună prin toate.

Când ești într-o închisoare de oțel plutitoare, locuind la 3 m de camerele celor contaminați, când trebuie sa mergi 200 m dus si 200 întors prin zona de risc ca să te poți hrăni, când deja s-a murit și ne dăm seama că trupurile noastre sunt o bombă cu ceas, ca om la 33 de ani îți dai seama că împlinirea prin a iubi femeia pe care ți-ai dorit-o dintotdeauna și copiii pe care visai să îi ai cu ea, s-ar putea să nu să nu mai existe niciodată. Vezi cum sănătatea ți se degradează de la o zi la alta și te gândești că viața ta atârnă de un fir de ață, simțind ceasul cum ticăie. Dumnezeul pe care îl ignorai când îți era bine, îți este acum singurul ajutor. Simți că sufletul tău, prin rugăciune, se poate înălța spre cer primind libertatea, apoi revine în trupul neputincios.

În 2017, 350 de oameni am supraviețuit căderii cu un avion redresat în ultimul moment, deasupra Atlanticului, pe furtună. Ai doar câteva secunde ca să îți retrăiești viața și îți dai seama în acele clipe că moartea fizică înfioratoare nu ar fi așa o problemă, cât faptul că sunt oameni dragi pe care nu ști dacă o sa îi mai strângi în brațe vreodată, oameni cărora nu apuci sa le mai spui ”iartă-mă”, oameni pe care n-ai apucat sa îi ierți și… ochi pe care n-o să-i mai poți săruta vreodată, de dorul cărora nu poți să mai respiri. De asta simți ca nu poți să mori pur și simplu, mai ai atâtea de rezolvat.

În schimb, sigilat în aceasta pandemie plutitoare, ai timp să îți retrăiești fiecare moment și emoție în timp real și te ingrozesti dându-ți seama câte probleme ale sufletului mai ai de rezolvat. Nu mai contează nimic material, nici trupul nu-ți mai aparține. Nu poți schimba nimic cu voia ta, ci doar sufletul este cel cu care mai poți lucra prin rugăciune, iubire și iertare, oricat de agnostic ai fi, astfel încât să nu mergi în mormânt cu suflet cu tot. Simți că toate sunt deșertăciuni, și ai vrea sa îi râzi în față bolii și apoi morții, spunând: “Haideți odată, ce mai așteptați”.

Realizezi în acele momente că alinarea inimii e mai dureroasă decât moartea însăși, și atunci te rogi și ierți, te rogi și te ierți, te rogi ca prin gândul tău sa îi poți îmbrățișa pe cei dragi, ca ei să simtă căldura inimii tale, oriunde ai fi.

Mă numesc George Constantin Rizea și lucrez pentru compania de vase de croazieră Holland America Line [1], în departamentul entertainment. Mă ocup de programul artistic de muzică clasică, activând într-un ansamblu de pian și vioară.

Contractul meu a început în ianuarie 2020, urmând ca timp de 3 luni să efectuăm croaziere de câte 2 săptămâni între San Antonio (Chile) și Buenos Aires (Argentina), și retur. Ultima croazieră urma să aibă plecarea din San Antonio (Chile) și să se încheie în Statele Unite (Fort Lauderdale, Florida).

Lungul drum spre casă: 49 de zile în mijlocul apei, sub umbra coronavirusului

Croaziera [2] a început în 8 martie 2020 cu plecare din Buenos Aires (Argentina), urmându-și traseul până în orașul chilian Punta Arenas (cel mai sudic oraș din lume) fără probleme. Totul părea sa se desfășoare normal (hartă atașată – traseul cu verde). După plecarea din Punta Arenas, în 14 martie 2020, am aflat că țările de tranzit – Argentina, Chile, Peru și Ecuador – și-au închis granițele, însemnând că opririle în porturile acestor țări au fost anulate. Astfel ne-am orientat spre destinația finală a croazierei, Statele Unite [3]. Așadar, din Punta Arenas (sud, Chile) am început să navigăm spre nord, pe Oceanul Pacific, prin vestul Americii de Sud, cu intenția de a ajunge direct în Statele Unite (Fort Lauderdale, Florida).

Această poveste ar fi durat cam două săptămâni.

Până în 22 martie 2020, totul a decurs normal. În acea zi, căpitanul a anunțat că peste 30 de pasageri s-au prezentat la cabinetul medical cu simptome specifice virusului SARS-CoV-2. Secundar, a decis ca toți pasagerii de pe vas să rămână în cabine, în izolare, pe termen nelimitat. Echipajului angajat i s-a solicitat să efectueze doar activitățile strict necesare, cum ar fi cele de întreținere și de alimentație publică.

La 3 zile distanță însă, peste 100 de membri ai echipajului și peste 50 de pasageri prezentau simptome, astfel încât s-a instituit o carantină severă: s-au suspendat serviciile de întreținere ale cabinelor, iar mâncarea se aducea pentru fiecare cabină în parte și se lăsa la ușă.

În 29 martie 2020, la o săptămână de la debutul epidemiei, pe vas erau 200 persoane simptomatice. Toți pasagerii, indiferent de starea lor de sănătate, au fost obligați să rămână în cabine. Dintre membrii echipajului, cei simptomatici au rămas și ei izolați pe termen nelimitat în cabine. Noi, membrii ai echipajului care nu prezentam niciun simptom, aveam dreptul de a merge de câteva ori pe zi la sala de mese, iar în restul timpului am fost obligați să stăm în cabine.

Pentru pasageri, s-a instituit din a treia zi un program limitat de ieșire în aer liber pe punte, sub supraveghere. Între timp, majoritatea persoanelor simptomatice aflate în carantină și-a revenit, dar din nefericire 4 pasageri în vârstă, cu probleme de sănătate asociate, au decedat [4]. Nimeni nu s-a așteptat la declanșarea unei asemenea epidemii, astfel că resursele cabinetului medical (ce inițial avea doar 2 medici și 2 asistente) nu au fost suficiente.

În 29 martie, am ancorat în Panama [5]. În întâmpinarea noastră a venit un vas al aceleiași companii, Ms. Rotterdam, care ne-a adus provizii, echipamente și personal medical suplimentar. Au fost transferați de pe vasul nostru 808 pasageri care nu prezentau simptome. Ambele vase au reușit să traverseze canalul Panama și s-au îndreptat împreună către Fort Lauderdale, Florida [6].

Într-un final, pe 3 aprilie 2020, CDC (Center for Disease Control and Prevention) a aprobat acostarea în portul Everglades din Fort Lauderdale, Florida, a celor două vase și debarcarea persoanelor cu statut de pasager [7]. După o verificare amănunțită a stării de sănătate a pasagerilor debarcați, aceștia au fost îmbarcați în 4 curse charter către Los Angeles, Atlanta, Frankfurt și Londra. De acolo, ulterior, aceștia s-au îmbarcat spre destinațiilor lor finale, individual, utilizând curse de linie obișnuite, care în acel moment nu erau încă sistate.

Ghinionul meu a fost că, dintr-o eroare, numele meu nu figura pe lista pasagerilor. Ar fi trebuit să zbor cu charterul de Londra, dar am rămas cu actele în mână, la poarta de debarcare a vaporului, necăutându-mă nimeni. Povestea s-a prelungit astfel cu mai mult de o lună.

De menționat, că până în acest moment, din 22 martie și până în 3 aprilie reușisem să văd soarele 30 de minute pe zi, către și dinspre sala de mese. Cabina nu prezenta fereastră, iar aerul din cabine era recirculat, secundar, bioritmul meu schimbându-se mult. Majoritatea pasagerilor și a membrilor echipajului aveau o stare de nervozitate și iritare lesne de înțeles.

În data de 7 aprilie, împreună cu restul muzicienilor angajați pe vas, am plecat de pe Ms. Zaandam. Am fost debarcați și transferați în același port american pe nava Ms. Rotterdam și puși, din nou, în carantină pentru 17 zile. De data aceasta, am fost instalați în camere cu balcon. Au fost condiții foarte bune de locuit. Însă, deși asimptomatici, nu ni s-a mai permis să părăsim cabinele și mâncarea ne era adusă la ușă.

Noul vas, Ms. Rotterdam a plecat la data de 7 aprilie către Bahamas. Acolo, a rămas ancorat în apele teritoriale o perioadă. De pe acest vas am fost din nou transferat.

Dar, trebuie precizat că restul echipajului rămas pe vasul Ms. Zaandam se află și azi pe vas (15 mai 2020). Direcția de sănătate publică americană nu le-a permis acostarea și debarcarea. Ulterior, vasului Ms. Zaandam i s-a permis navigarea spre portul olandez Rotterdam.

Corporația Carnival, care deține și companiile Holland America Line și Princess, a creat un plan de repatriere pentru toți angajații ei, care sunt membri de echipaj pe vase de croazieră. Astfel s-a decis că în apele teritoriale ale Bahamasului să se întâlnească mai multe vase, care să transfere între ele membri ai echipajelor, în funcție de continentul de proveniență.

În 23 aprilie, eu am fost transferat pe vasul Ms. Regal Princess, cu destinația Europa, alături de alți aproximativ 100 de români, cu toții transferați de pe diverse alte nave. La bordul Ms. Regal, nu am fost puși în izolare, ne-am deplasat liber.

Din 25 aprilie până în 5 mai, am traversat un Atlantic învolburat. Am acostat în porturile Southampton, apoi Rotterdam[8]. În data de 8 mai ni s-a pus la dispoziție un avion charter până la Belgrad, apoi un altul până la București.

Astfel s-a încheiat lungul drum spre casă, o călătorie ce merită să fie cu prisosință descrisă pe larg într-o carte, sperăm best seller. Ultimele 49 de zile au adus trăiri extraordinar de intense, trecând pe rând prin teama pericolului, spaima de a fi contaminat, drama pierderii unora dintre noi, stresul așteptării de a te îmbolnăvi în momentul în care știi că ai fost în contact cu persoanele simptomatice, mici accese de ipohondrie, depresia izolării, lipsa luminii și a aerului natural, claustrofobie, rutină, pierderea răbdării datorată dorului de casă…

Într-un final, deznodământul a fost unul fericit, din confortul propriei case îndreptând acum cele mai calde gânduri spre miile de oameni rămași încă prizonieri pe mările lumii, la multe mile depărtare de cei iubiți, departe de calda îmbrățișare a familiilor lor care îi așteaptă cu brațele deschise.

Referințe