Noi suntem femeile de casă, bune la toate … pentru familii străine.
Cum e viața badantelor? Ce gust are pâinea mâncată departe de cei dragi? Gust de pelin. Asta e ce pot zice eu, care am luat drumul pribegiei acum 20 de ani lăsând acasă dragii mei: soțul și băiatul! Chiar dacă avea 14 ani, șocul pentru copilul meu a fost dur și unda asta de șoc s-a întins pe mulți ani!
Am plecat din România în 2000 – an teribil pentru țară, ajunsă aproape în faliment datorită unui deceniu de democrație originală, în care s-au dat cele mai grele “tunuri ” economice. Falimentul trebuia evitat de către cetățeni și micii întreprinzători privați … se muncea mai mult pentru stat și dacă nu erai șmecher să faci evaziune la greu sau contrabandă nu puteai supraviețui. Am fost eu
însămi un mic comerciant ce nu era nici șmecher, nu făcea nici evaziune, nici contrabandă. Pe deasupra mai combăteam conducerea primăriei și din aceasta cauza toate controalele începeau de la mine și se terminau la mine … au mai venit niște taxe anormale și nu am mai avut ce face – am decis să plec.
Despărțirea și gândurile care ucid
Cum a fost despărțirea? Dureroasă … mergeam spre o lume necunoscută, era nevoie de viză și termenul legal de ședere era 15 zile după care eram clandestină în pericol de expulzare și interzicere pe cinci ani în teritoriul Schengen. Amicii care mă găzduiau erau pasibili de amenzi … așa că trebuia să-mi găsesc repede de muncă și de acolo să nu mă mai mișc …
Ce a însemnat asta? Închisoare la domiciliu într-o lume necunoscută, o limbă necunoscută, cultură necunoscută … Cu toate acestea voi rămâne veșnic recunoscătoare poporului italian pentru înțelegere, civilizație și bun simț … Am ajuns la doi bătrâni: bunica – un înger, însă bătrânul – un om foarte dificil. În anii care au urmat mi-am zis mereu că acela mi-a fost botezul pentru că nu am mai întâlnit de-a lungul anilor un bătrân mai încăpățânat și mai rău ca acela … Cât a trăit bunica am învățat limba italiană, am învățat să gătesc rețete italienești, am învățat să zâmbesc printre străini … însă când mă așezam la masă, mâncarea îmi rămânea în gât, întrebându-mă mereu dacă cei de acasă aveau tot ce le trebuie. Grele, foarte grele zile …. când venea fiul bătrânilor șì mă găsea gânditoare la geam, îmi spunea că nu trebuie să fac asta, să nu-mi las gândurile să mă cuprindă, ca-mi va fi rău. Avea dreptate, gândurile ucid.
Cuprinsă între problemele de acasă, dorul de copil și responsabilitatea față de un bătrân cu început de Alzheimer, eu nu mai existam. Eram o prizonieră obligată de circumstanțe (clandestinitatea în primul rând) să nu pot schimba munca, să nu pot să-mi descarc frustrarea și să accept o stare de fapt care era total contrară vieții pe care o avusem până atunci și caracterului meu … iar depresia mi se cuibărea încet în suflet, în șoaptă, pe nevăzute.
Cicatricile de sub cusături
După intrarea României în UE, familia bătrânului mi-a facut contract de muncă și cel puțin duminica eram liberă. Apoi mi s-a permis să-mi aduc în vizită soțul și băiatul. Fericire! După acea vacanță soțul s-a decis să vină la muncă în Italia. Ca maistru electrician câștiga jumătate din salariul meu ca badantă. Fiul nostru a rămas cu bunicile, ceea ce nu a fost prea bine pentru el … Crezând că la aproape 18 ani era deja matur, i-am dat încrederea totală, însă a fost prea devreme. A început să aibă anturaj greșit, să lipsească la liceu. Dintr-un elev de 10 a devenit delăsător argumentând că și așa școala nu-și are rostul pentru ca diplomele se cumpară. Abia l-am convins să termine liceul, însă bac-ul nu l-a mai dat – un fost elev de 10!
A venit să muncească și el cu noi pentru că banii erau mai importanți în lumea de acum 15 ani din România … După câțiva ani și-a recunoscut greșeala, însă a fost greu … Cel mai greu a fost însă să recuperăm o relație care a fost întreruptă în anii în care un tânăr are nevoie de cineva care să-i fie aproape și să-l călăuzească. M-am întrebat de multe ori dacă am greșit, însă m-am autoconvins că așa trebuia sa fie, că împotriva sorții nu te poți pune. Probabil pentru a nu dispera, pentru a nu mă lăsa cuprinsă de deznădejde.
După ani, tot cred că împotriva sorții nu te poți pune. Acum e bine, suntem împreună, muncim, relațiile s-au cusut însă cicatricile sunt acolo. Ele ne ghidează azi să vrem bine și să ne apreciem mai mult.
Îngerul bătrânilor
După moartea bătrânului, ne-am găsit casă, eu am început să-mi caut de muncă cu plata pe oră și așa am reușit să mă întorc la viața activă, independentă de pe vremea când eram în România … M-am împrietenit cu un sătuc întreg, am stat mult între oameni și am cunoscut viața și personalitatea multor familii. Am învățat să fiu asistentul medicului de familie pentru persoanele pe care le îngrijesc, câteodată mi-a revenit și sarcina să fac pe psihologul amator, însă am observat că vorbind cu bătrânii, explicându-le cu răbdare situații și realități, obții și rezultate.
Un preot din satul meu din Toscana mă numea “înger al bătrânilor”. Acum sunt fericită, da, pentru că asta cred că e vocația mea: să fac bătrânii să se simtă bine … să fac câteodată mediere între bătrâni și familie, să le amintesc că nimic nu este mai valoros decât liniștea și fericirea în cuibul familiei.
Fără rădăcini ne vestejim
După 20 de ani am decis să mă reîntorc acasă, în satul meu bucovinean, să mă întorc la țara, la liniștea pe care numai locul natal ți-o poate oferi … Aș vrea să pot duce acasă experiența de aici, să-mi ajut sătenii mei bătrâni și tot mai singuri pentru că tineretul pleacă, așa cum am plecat eu, cu mulți ani în urmă. O politică prioritară a guvernului trebuie să fie oprirea migrației și atenția pentru bătrâni.
Și băiatul vrea să se reîntoarcă…la studiu. Are 34 de ani, însă mai bine mai târziu decât niciodată. E sclipitor, inteligent, însă fără “hârtia” aia nu valorează nimic inteligența … Sperăm numai să fim sănătoși și să ne bucurăm unii de alții.
Asta e viața de badantă … o viață grea. Dar eu am avut noroc că ne-am reunit. Sunt însă multe românce care au ani grei departe de famili. Au acasă copii crescuți de bunici, copii care între timp s-au căsătorit, au la rândul lor copii și ele au devenit între timp bunici, mereu la îngrijit pe alții, izolate departe și abandonate de statul român. Nu vreau să-mi imaginez cum e inima unei mame, care nu-și vede copilul crescând, căsătorindu-se, întemeindu-și familie, pentru că viața ei trebuie să fie departe de cei dragi.
Ne întrebăm de ce societatea românească este așa cum e? De asta: ne-am tăiat craca de sub picioare singuri, alergând după bani, după o viață pe care un stat devenit între timp de tip mafiot, nu ne-a putut-o oferi și ne-am împietrit sentimentele, am renunțat la familie, la locul natal, la rădăcini … dar fără rădăcini, ne vestejim.
Statului român îi cer un singur lucru: să facă ceva ca mamele să nu mai fie nevoite să-și părăsească familiile, copiii, pentru a le asigura traiul în România, în timp ce ele vor deveni badantele, dădacele, îngrijitoarele altor familii … noi suntem femeile de casă, bune la toate pentru familii străine.
Complimente!